Familia Culcer la GORJ TV

Familia Culcer la Gorj Tv

În istoria acestor meleaguri, familia Culcer a jucat un rol important. Veniţi din Ardeal ca şi Magherii, Culcerii au marcat istoria Gorjului ca: doctori-Dimitrie, Dumitru-Tache, Dimitrie-Max şi Ana; ofiţeri-Vladimir-căpitan, Ion-general şi Costică-căpitan; prefecţi: Eugen-subprefect şi Grigore-prefect. De remarcat că şi doctorii din familie au deţinut funcţia de prefect sau directori ai unor instituţii din judeţ sau din ţară.

Culcerii au sosit la Târgu-Jiu în 1842 când Dimitrie Culcer ajungea medic al oraşului şi ginere al prefectului de atunci, N. Otetelişanu. Cu ici întreruperi, această familie a rămas la Târgu-Jiu până în perioada comunistă. Gorjenilor le-au rămas în memorie mai ales medicii: Dimitrie Culcer (1807-1867), Dumitru-Tache Culcer (1850-1927) şi Dimitrie Max Culcer (1882-1969). Multe din însemnările despre familia Culcer şi cele două secole de istorie le datorăm lui Gabriel Culcer, fiul lui Dimitrie Max Culcer, cel care a dedicat şi o carte tatălui său şi familiei prestigioase din care face parte. Din nefericire, fiul său Mircea a murit prematur. Mai multe case din centrul vechi al oraşului Târgu-Jiu sunt legate de istoria acestei familii venită de pe meleagurile Sălajului. Încă din secolul al XIX-lea, trecutul familiei Culcer are legătură cu localitatea Dobriţa unde au deţinut importante proprietăţi. Dar să lăsăm istoria să vorbească…

Doctorul Dimitrie Culcer

Dimitrie Culcer(u) s-a născut în anul 1807 în comuna Stârci (Bogdánhaza), din comitatul Crasnei, judeţul Sălaj. Se pare că s-a născut într-o familie de iobagi care lucrau pe moşia contelui Hunyadi. Va absolvi Liceul Piariştilor din Cluj-Napoca şi Facultatea de Medicină din Pesta. În facultate se va întreţine din munca proprie pentru că trecuse munţii în Muntenia).
Îşi va desăvârşi studiile la Viena iar apoi va lucra la Giurgiu şi Calafat. La 8 mai 1841 îşi tece examenul de liberă practică în ţara noastră şi în iulie 1842 îl regăsim în Principate, trimis la Giurgiu să „altoiască”(vaccineze) copiii din judeţ şi să inspecteze „zalhanalele”(abatoarele) în timpul tăierii vitelor. Cum în 1842 se înfiinţează în Principatul Munteniei de către Obşteasca Adunare câte un post de medic de fiecare judeţ, cu 5000 lei pe an, având îndatorirea „de a alerga la toate epidemiile de boală ale locuitorilor şi ale vitelor, şi la altoitul copiilor din judeţ”, din ianuarie 1843 îl găsim în postul de medic al judeţului Gorj.
Prima grijă a noului medic de judeţ a fost să ceară înfiinţarea unui spital în Târgu-Jiu, pe care însă numai în 1845 reuşeşte să îl vadă realizat; un an după aceea, prezintă „Maghistratului” (Primăriei) oraşului o listă cu toate obiectele necesare organizării acestui spital în spirit modern. Spitalul a funcţionat la început în casele pitarului N. Protopopescu (pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Sfinţii Apostoli), apoi în casele paharnicului N. Otetelişanu, pe Str. Tudor Vladimirescu de astăzi, colţ cu Str. Griviţa, unde locuia pe atunci şi doctorul, şi, în fine, pe Str. Tudor Vladimirescu, colţ cu Str. Magheru de astăzi, chiar în locul în care se află în prezent spitalul Târgu-Jiu. De la 1864 spitalul a avut local propriu pe Str. Unirii, unde mai există şi astăzi.
Culcer a locuit însă de la început în casele paharnicului Nicolae Otetelişanu, prezidentul Judecătoriei Gorj, descendentul unei foarte vechi familii boiereşti oltenești.
La 19 februarie 1848, doctorul se căsătoreşte cu Anica, cea de-a doua fiică a lui Nicolae Otetelişanu. În iunie 1848 izbucneşte în Ţară Revoluţia de la 1848, Culcer participând la evenimentele de la Târgu-Jiu. Memoria publică îl consemnează participând la ceremonia publică de ardere a Regulamentului Organic şi a Pitacelor de Boierie. Revoluţia a fost înăbuşită iar el va trebui să suporte consecinţele.
La 1 decembrie 1848 are un prim fiu, Vladimir. Se pare că a avut 13 băieţi şi 2 fete, dar nu i-au trăit decât 7 fii: Vladimir, Tache (Dumitru), Grigore, Iancu (Ion), Nicu, Costică şi Eugen.
Din fericire, activitatea medicului Dimitrie Culcer era prea importantă pentru ca autorităţile să îşi mai pună problema să îl pedepsească. Culcer trebuia să se ocupe şi de organizarea sanitară a satelor, problemă ce nu se pusese în trecut; tot el trebuia să îngrijească şi bolnavii din judeţ, pe cei din oraş, pe cei din arestul închisorii; el trebuia să administreze şi să conducă spitalul, să îngrijească şi să opereze bolnavii, să se ocupe de pregătirea personalului sanitar inferior. Culcer avea e lângă funcţia de medic uman şi pe cea de medic veterinar, luptând pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor, controlul vitelor tăiate şi îngrijirea celor bolnave… Pe măsură ce îşi organiza munca, se identificau cu tot mai multă claritate noi şi noi sarcini, aşa că a venit un moment când s-a simţit literalmente depăşit, şi în februarie 1849 a cerut un ajutor care să ocupe funcţia de medic al oraşului. Comitetul Sanitar a apreciat însă că doi medici era prea mult pentru un judeţ ca Gorjul, aşa că, până în 1850, Culcer a lucrat tot singur. După acest an avem un medic al oraşului, Culcer rămânând doar medic al judeţului. După 1857 se mută în judeţul Dolj, mai întâi la Calafat şi apoi la Craiova.
Aici va avea de înfruntat în 1862 teribila muscă columbacă, roind dintr-o peşteră aflată la Porţile de Fier. Vitele încep să moară pe capete sub înţepăturile redutabilei insecte, şi combaterea flagelului tot medicului de judeţ i-a revenit şi a făcut-o cu succes. Până la urmă calamitatea a fost stăvilită şi la începutul anului următor apărea în Monitorul Medical un raport asupra muştei columbace, semnat de doctorul Dimitrie Culceru (Culcer).
În 1864 i s-a oferit şi a acceptat funcţia de medic şef al Capitalei. A rămas până în 1866 când a început să aibă probleme după plecarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Bolnav, se va retrage la Târgu-Jiu, unde va deceda în august 1867. În luna mai 1866, Dr. Dimitrie Culcer revine în Târgu-Jiul său iubit, ca medic al oraşului. El nu activează însă în acest post decât câteva luni, căci la 13 august al aceluiaşi an, se aprobă, în sfârşit, mult aşteptata pensie, 1200 lei pe lună. Moare subit pe când mergea la un caz.
A fost înmormântat în Cimitirul oraşului, acolo unde şi acum îşi doarme somnul de veci.
Culcer a continuat să muncească, acordând asistenţă medicală gratuită pretutindeni unde aceasta i se cerea, o asistentă absolut gratuită, căci medicul gorjean nu a admis niciodată să-şi creeze o sursă de venituri din suferinţele bolnavilor. „…Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei săraci, a mers până la sacrificiu…”, sublinia Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Târgu-Jiului. Despre sfârşitul său subit, Gabriel Culcer povestea: „Era într-o noapte răcoroasă de sfârşit de august; nu trecuseră nici două săptămâni de la pensionare; Culcer este sculat în grabă la ora 1 şi chemat urgent la un bolnav. În drum spre locuinţa acestuia, în trăsură, moare însă brusc, lovit de encefalită”.

Dumitru Tache Culcer

Eroul rândurilor din acest număr va fi Dumitru Tache Culcer, cel de-al doilea născut al dr. Dimitrie Culcer. Acesta a rămas orfan la 17 ani şi a fost adoptat de Elena Economu, mătuşa sa care nu avusese copii. De la aceasta va moşteni o casă la Târgu-Jiu şi posesiunea de la Dobriţa.
S-a născut la 18 mai 1850 la Târgu-Jiu, ca cel de-al doilea fiu al doctorului Dimitrie Culcer şi al Anicãi Otetelişanu. Pãrinţii i-au pus numele Dumitru, la fel ca al tatãlui sãu, dar în casã i se spunea însã Tache. A fost elev al Pensionului Şeicaru şi apoi al liceului unde va suporta crunte privaţiuni mai întâi prin revenirea tatăşui în Gorj iar apoi prin moartea acestuia. Va reuşi totuşi să îşi ia bacalaureatul iar apoi lucrurile s-au mai rezolvat prin ajutorul familiei adoptive şi al Consiliului Judeţean Gorj.
În amintirea aceluia ce fusese doctorul Dimitrie Culcer, Comitetul Permanent al Judeţului Gorj a încheiat cu vãduva acestuia o convenţie , care cuprindea în principiu urmãtoarele puncte, după cum ne povesteşte Gabriel Culcer: a. Tânãrul Culcer va primi o pensiune anualã ca sã studieze medicina la Paris. b. Mama bãiatului va prezenta Comitetului, la sfârşitul fiecãrui an şcolar, dovezile progreselor fãcute de fiul ei la studii şi moralitate. c. Tânãrul Culcer se angajeazã sã serveascã la Stat un timp îndoit aceluia pe care-l va petrece în strãinãtate.
Tache a plecat la Paris în toamna anului 1869.Teza sa de doctorat asupra injecţiilor intravenoase cu lapte şi-a susţinut-o în 1879 când revine în ţarã şi ocupã un post de medic la Târgu-Jiu. Avea aproape treizeci de ani şi era un bãrbat voinic, spãtos, bine legat, cu o frunte înaltã şi doi ochi luminoşi şi sinceri; toatã figura lui prietenoasã şi hotãrâtã respira onestitatea. Purta plete tunse scurt şi mustaţã mare, avea un ten roz şi delicat şi nişte mâini albe şi fine; era cult, manierat, inteligent, vesel şi simpatic, cu o conversaţie plãcutã…:
La 16 ianuarie 1882 s-a căsătorit cu fiica cea mică a marelui boier craiovean Barbu Bălcescu iar în ziua de Sf. Dumitru, a aceluiaşi an, şi-a fãcut apariţia şi un bãieţel cu tenul roz şi ochii albaştri, cãruia i-au pus numele Max şi el un viitor medic. Tache se va muta cu soţia la Craiova, ca medic provizoriu la C.F.R., pregãtindu-se pentru un concurs la un post de stat. Acesta nu a mai venit iar el s-a întors la Târgu-Jiu ca medic de spital cu 550 de lei pe lună. Pânã la sfârşitul carierei, Dumitru D. Culcer a lucrat la Târgu-Jiu, mai întâi ca medic de spital şi apoi de judeţ. A avut patru copiii, pe lângă Dimitrie-Max mai venind pe lume Elena, Marioara şi Margareta (Vera)
Prieten în tinereţe cu Ionel I.C. Brătianu, Dumitru Culcer va intra până la urmă în Partidul Naţional Liberal. Ca o recunoaştere, în perioada 23 septembrie 1902-22 decembrie 1904 şi 12 martie 1907-30 decembrie 1910 a fost prefect al judeţului Gorj. Fiind prefectul judeţului şi cu capacitatea şi spiritul sãu gospodãresc a ajuns în scurt timp şi şeful organizaţiei liberale din Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o într-un spirit sãnãtos, iar activitatea ei a cãlãuzit-o exclusiv pe fãgaşul realizãrilor concrete, dând el însuşi numeroase exemple:
Şaizeci de şcoli primare au fost construite sub el în satele Gorjului… Programul său politic a fost prezentat cu ocazia inaugurãrii Şcolii Primare din Bãlãneşti:
„…Când am venit la cârma frumosului nostru judeţ şi i-am cunoscut de aproape starea înapoiatã, sãrãcia şi nevoile grele ale populaţiei rurale, care zace de atâta amar de vreme în întuneric şi mizerie, am fost adânc mişcat sufleteşte de aceastã nenorocitã stare de lucruri, şi mâhnirea mea a fost cu mult mai mare în urmã, când cercetând judeţul, am fãcut trista constatare cã şcolile comunelor noastre, de unde trebuia sã vinã îndreptarea, erau în cea mai desãvârşitã stare de mizerie: murdare, fãrã aer, fãrã luminã, insuficiente şi absolut nepotrivite destinaţiunii lor şi – ceea ce era mai trist – Judeţul era prea sãrac pentru a putea veni în ajutorul cãminelor.
În multe sate, Domnilor, aproape douã treimi din populaţia noastrã ruralã rãmânea fãrã cunoştinţã de carte din cauza insuficienţei localurilor, iar cei admişi sã frecventeze şcoala riscau adeseori sãnãtatea, şi de multe ori chiar viaţa. Din acest moment am considerat ca o datorie de cãpetenie pentru mine gãsirea mijloacelor necesare pentru a putea construi în grabã localuri de şcoalã sãnãtoase şi încãpãtoare, în care copiii sãtenilor sã poatã primi o culturã şi o creştere cât mai îngrijitã şi mai potrivitã cu nevoile lor şi cu însemnãtatea lor în stat, asigurând astfel prosperitatea lor şi a Ţãrii…”
Dar nu numai şcoli a construit doctorul Culcer în Gorj, ci şi numeroase poduri şi linii telefonice, a restaurat un numãr de biserici, valoroase monumente istorice cãzute în ruinã dar a înfiinţat multiple biblioteci populare (primele biblioteci sãteşti din Gorj) ş.a.
Poate şi datorită acestuia evenimentele din 1907 nu au degenerat în Gorj aşa cum s-a întâmplat în alte judeţe. Viaţa parlamentarã, în schimb, nu-l va atrage, deşi a fost de mai multe ori senator. Se poate observa că în momentul când PNL era la guvernare doctorul Culcer era prefect iar în opoziţie candida şi era ales senator. La Dobriţa sau la Târgu-Jiu nu şi-a uitat niciodată meseria de medic şi a făcut-o totdeauna fără bani pentru cei mulţi.
În timpul Războiului de Întregire Naţională, doctorul Dumitru D. Culcer, pensionarul de 66 de ani, îmbracã de bunãvoie uniforma de medic maior şi ia conducerea spitalului de rãniţi din Vãdeni. Printre colaboratorii sãi, lucra la acest spital şi o modestã infirmierã, dar inimoasã şi neobositã, viitoarea cercetaşă Ecaterina Teodoroiu. Douãsprezece şi paisprezece ore pe zi nu se mişca bãtrânul doctor din mijlocul rãniţilor sãi… erau atâtea de fãcut şi lipseau atâtea. Spitalul Vãdeni este comasat cu cel judeţean şi evacuat la Craiova, iar bãtrânul medic-maior, demobilizat. Toată familia se va refugia mai întâi la Craiova şi apoi la Bucureşti.
Pentru toată activitatea sa publică, dr. Dumitru-Tache Culcer a fost decorat cu ordinul „Steaua României”, „Coroana României în grad de Cavaler” şi cu medaliile „Răsplata Muncii cls. I pentru şcoală şi biserică” şi „Meritul Sanitar”, la acestea adăugându-se şi decoraţii franceze.
În ultimii ani a trăit retras la moşia de la Dobriţa. A decedat la 13 august 1927 şi este înmormântat în cimitirul oraşului Târgu-Jiu, alături de părintele său. La ceremonia înmormântării a participat şi Gheorghe Tătărescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne.

Dimitrie Max Culcer (1882-1969) a fost cel de-al treilea medic din familia Culcer şi cel mai neconformist dintre toţi. A avut o viaţă demnă de un scenariu de film cu o infirmitate căpătată în urma unui accident, cu o viaţă boemă la extrem dusă la Paris, cu şase copii din trei căsătorii dar şi un talent deosebit de a face medicină. Fiul său, Gabriel Culcer, a povestit într-o carte spectaculoasa viaţă a tatălui său cu bunele şi cu nereuşitele sale.
Până şi apariţia lui Max Culcer pe pământ a fost spectaculoasă. Iată cum o povesteşte Gabriel Culcer: „Era în toamna anului 1882. Recolta fusese bunã, tânãra Netty Culcer avea sã fie mamã în curând, numai motive de bucurie… şi totuşi, soţul, tatãl, surorile, erau îngrijoraţi; medicii prevesteau o naştere grea şi se temeau pentru viaţa mamei… Din fericire, toate s-au desfãşurat normal, şi în ziua de 26 octombrie – Sfântul Dumitru –, Netty dãruieşte soţului ei un bãieţaş cu ochii albaştri, sãnãtos, bine fãcut, de-ţi era mai mare dragul sã-l priveşti… Bineînţeles cã i-au pus numele Dimitrie, nume patronimic în neamul Culceresc”
A făcut şcoala primară la Târgu-Jiu. „Şcoala primarã-scrie Gabriel Culcer- nu a ridicat însã probleme pentru un cap aşa de bun ca a lui Max, mai ales cã a avut parte de dascãli tot unul şi unul, serioşi, severi, şi admirabili pedagogi… Cine nu a auzit de institutorul Al. Ştefulescu, renumitul istoric, arheolog, slavist, filolog… Copilul îi urmãrea prelegerile cu ochii dilataţi de curiozitate… Altul a fost Bozianu, cel cu un tic nervos, care tot îşi mişca capul într-o parte şi în alta, frecându-şi mereu gâtul de guler… Cu Bozianu nu mergea sã faci nebunii în clasã… şi nici cu Dãnţescu cel deşirat şi slab – numai pielea şi oasele pe el – nu mergea, cãci pentru nimica toatã te bãtea cu linia la palmã de ţipai de usturime. Apoi fusese şi Alexiu din Craiova, un om blând şi foarte bun pedagog. Poemul eroi-comic de dragoste al acestui tânãr profesor fãcuse la vremea lui vâlvã în toatã Oltenia, şi meritã sã facem o parantezã sã-l povestim şi noi:
Acest Alexiu fusese pe vremuri îndrãgostit nebuneşte de o junã craioveancã, care şi ea îl iubea la fel, dar ce folos, cã pãrinţii, şi ai fetei şi ai bãiatului, se împotriveau. Nu era chip sã poatã fi înduplecaţi, şi pe atunci, vorba pãrinţilor era vorbã… Rugãminţile, vãicãrelile, ameninţãrile cu fuga, cu sinuciderea, la nimic nu au servit, şi atunci tinerii noştri romanţioşi s-au hotãrât la un gest disperat. Alexiu s-a dus la un prieten de-al sãu, farmacist, şi i-a cerut o otravã tare, tare, din cele mai tari… Îndrãgostiţii noştri au luat apoi o camerã la Hotelul Brãiloiu din Craiova, s-au încuiat pe dinãuntru şi au azvârlit cheia pe fereastrã, au deşertat cupa dragostei, au deşertat şi cupa de otravã… dar, vezi, cã pişicherul de farmacist, în loc de otravã le vânduse o dozã masivã de jalopo (un purgativ foarte violent).”
Dupã absolvirea cursurilor primare, a fost înscris, pe rând, la Pensiunea Arnold, la Pensiunea Stravola şi, în final, la Liceul Sfântu Gheorghe din Bucureşti… În anul 1902, Max Culcer a intrat printre primii la Facultatea de Medicină din Bucureşti dar apoi nu s-a prezentat la examene. Va termina până la urmă, cu mari amânări, un doctorat în Franţa în anul 1925 în domeniul TBC.
Iată cum povesteşte Gabriel Culcer acest moment tragic: „Era în vara lui 1904. Max Culcer îşi fãcea armata şi se afla în vacanţã la Târgu-Jiu. În ziua de 13 iulie a poruncit sã-i puie caii la trãsurã, şi-a luat puşca, câinele şi servitoarea sã-l îngrijeascã, şi a pornit spre Dobriţa. Ajunşi la podul Şuşiţei, Stan vizitiul, care în ziua aceea se îmbãtase criţã, nu mai poate mâna. Max, furios, îl dã jos din trãsurã şi pune servitoarea sã ţinã hãţurile… Dacã n-ar fi avut aceastã idee nãstruşnicã, dacã s-ar fi suit el pe caprã sã mâie caii, întreaga lui viaţã ar fi avut alt curs… În dreptul Bârseştilor, trãsura se încrucişeazã cu un şir de care de fân, caii se sperie şi o iau la goanã, servitoarea se sperie şi ea, scapã hãţurile din mânã şi începe sã ţipe; Darling, câinele, se sperie şi el şi sare jos din trãsurã, şi în sãritura lui doboarã puşca de lângã Max… Arma, încãrcatã, se izbeşte cu cocoaşele de scara trãsurii şi se descarcã… Un foc i-a trecut prin cãciulã, la doi centimetri de cap , şi celãlalt i-a trecut prin fluierul piciorului, în sensul lungimii. Conştient de gravitatea rãnii, Max îşi strânge imediat arterele cu mâna, ca sã limiteze hemoragia şi porunceşte sã întoarcã grabnic trãsura, dar servitoarea, albã de spaimã, îşi pierduse cumpãtul şi ţipa cât putea; atunci s-a urcat pe caprã un ţãran din cei cu carele, a întors caii, şi a mânat în galop întins pânã la Târgu-Jiu… Când au ajuns în curtea spitalului, Max leşinase… Cu toate îngrijirile date de tatãl sãu şi de doctorul Poenaru, rana a început sã gangreneze şi a fost necesarã amputarea…
Max Culcer a fost silit să revină în ţară în 1914 ca urmare a începerii războiului. Revenit în ţarã, a lucrat ca practicant la Spitalul Filantropic din Craiova, unde a activat pânã în 1916 când a intrat şi România în rãzboi. Max Culcer a cerut sã fie şi el chemat sub arme, dar cererea i s-a respins din cauza infirmitãţii. El nu s-a lãsat; a intervenit pe la Marele Stat Major prin generalul Culcer şi a fost mobilizat cu gradul de chirurg ajutor la Spitalul Judeţean din Târgu-Jiu… Dupã înfrângerea din octombrie 1916, spitalul sãu a fost evacuat pe rând la Craiova, Brãila, Galaţi, Iaşi, Roman, şi pânã la urmã la Hãlãuceşti, aproape de Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Comportamentul lui în tot acest timp a fost mai presus de orice elogii!… Câte 12 şi 14 ore pe zi nu se mişca dintre rãniţii sãi, operând cu o mânã sigurã o intervenţie dupã alta, tot optimist, tot vesel, ridicând moralul rãniţilor şi colaboratorilor sãi, certându-i cu asprime când greşeau, dar mângâindu-i cu blândeţe atunci când sufereau… Glumele sale, adesea deşucheate, au fost însã întotdeauna tonice şi oportune… În 1918 s-a reîntors din Moldova cu gradul de locotenent, decorat cu Meritul Sanitar clasa I-a, Virtutea Militarã şi alte douã medalii.
A fost căsătorit mai întâi cu Marioara Petrescu de la care a avut un copil, Gabriel Culcer. Cea de-a doua căsătorie, cu Tanţa Dumitru, i-a adus alţi doi copii. La 60 de ani s-a căsătorit a treia oară, cu Aniţa Popa, cu care a avut trei copii, fiica Ana alegând să fie medic în Bucureşti.
A urit la 4 martie 1969 avându-i la căpătâi pe toţi cei 6 copii după ce regimul comunist îi reabilitase situaţia şi-i dăduse chiar o pensie „doftorului ţăranilor”.

Bibliografie: