Lectia 1 Fabula lui Agripppa

În Roma Antică, ne aducem aminte de luptele dintre patricieni şi plebei. De fiecare dată însă aceste lupte au încetat când Roma era în pericol. Menenius Agrippa a fost patrician, senator, dar şi cel care a readus plebeii la Roma pentru a înfrunta duşmanul extern. Agrippa le-a povestit plebeilor doar o fabulă:

„Într-o bună zi, mâinile şi picioarele, supărate şi obosite că erau exploatate de stomac, au pus la cale un complot împotriva lui şi au hotărât să nu-i mai dea nimic de mâncare. Ele ziceau despre el că este un trântor care leneveşte toată ziua şi profită de munca şi truda lor. Aşa că merita să fie lăsat să moară de foame. Rămas nemâncat, stomacul a început să se simtă rău, în timp ce membrele nu mai puteau de bucurie văzând că răzbunarea le reuşise. După câteva zile, stomacului îi era atât de rău încât întreg corpul nu mai avea nici urmă de putere. Astfel că şi mâinile şi picioarele erau acum slabe, moi şi lipsite de orice vlagă. Erau sfârşite. Părea că nu mmai e nimic de făcut şi dacă stomacul era acum la pământ, nici celelalte organe nu stăteau mai bine.

Membrele au înţeles prea târziu că starea lor avea legătură cu agonia duşmanului lor de moarte care, de fapt, se arătase mai puţin ticălos decât crezuseră ele. Căci până atunci le dăduse forţă şi vigoare.”

Morala poveştii cred că este simplă.(Rosa Agizza-MITURI ŞI LEGENDE ALE ROMEI ANTICE).

Lecţia 2: Învăţăturile lui Ioan Maiorescu

Ioan Maiorescu (1811-1864) a fost profesor de istorie şi de stilul scrierii la Craiova, conducând Şcoala Centrală din Craiova timp de mai bine de un deceniu în preajma Revoluţiei paşoptiste. S-a născut în anul 1811 la Blaj şi a murit în 1864 la Bucureşti. A slujit Revoluţia paşoptistă din postura de agent diplomatic al Guvernului revoluşionar la Frankfurt pe Main. În ţară a mai ocupat funcţia de director al Eforiei Şcoalelor(1859-1861) şi profesor de istoria românilor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este cunoscut la noi şi pentru faptul că a fost tatăl criticului literar şi făuritor de şcoală, Titu Maiorescu.

Lecţiile sale de istorie erau un adevărat deliciu pentru cei care le audiau, dascălul înţelegea să facă mai multă educaţie naţională decât ştiinţă iar sfaturile sale poate ar putea fi urmate şi astăzi la mai bine de un veac şi jumătate de la moarte:

“Eu, frate, încă am văzut multe, şi în toate aceste multe m-am convins că noi, fără carte, aici, în ţara aceasta, şi mai departe, în ţările acelea locuite de Români, multă viaţă nu vom avea.

Am fost eu în ţările Apusului, şi, apoi, fost-am şi la Viena, şi pe acolo, pretutindeni, am înţeles că nimic alt nu întăreşte şi nu împodobeşte viaţa omului şi, deci, viaţa poporului mai mult ca învăţătura, ştiinţa şi artele. “

Lecţia 3. Şi zeii pot fi pedepsiţi

Ne întoarcem în această săptămână în antichitate şi mergem în vechea Eladă ca să-l cunoaştem pe zeul HEFAISTOS, mai puţin cunoscut celor care nu au parcurs legendele Olimpului. Poate că acest zeu ar fi avut nevoie de o cunoaştere mai amănunţită dacă ne gândim că atelierul lui din Olimp cu nicovala cea uriaşă, vatra cu jar încins şi foalele nu se opresc niciodată.

Hefaistos a fost fiul lui Zeus şi al Herei, dar a fost alungat din Olimp de Hera după ce a aflat că acesta era slăbănog şi slut. Doar că acesta nu va pieri, era doar zeu ca şi părinţii săi, ba foarte curând ajunse neîntrecut în meşteşugul baterii fierului.

Hefaistos a fost salvat şi crescut de zeiţele mării Eurinome şi Thetis. Curând va fi un târ vânjos dar urât şi scop. Pe cât de mare îi era sluţenia pe atât de mare îndemânarea în a crea podoabe frumoase încât ajunse vestit până în Olimp. Trăia însă cu gândul răzbunării pentru ce i se întâmplase iar răzbunarea sa va veni foarte curând…

Conştient fiind de slăbiciunile femeieşti, primordiale de la Adam şi Eva, Hefaistos făuri un jilţ de aur de o frumuseţe neobişnuită şi îl trimise în dar mamei sale. Nu doar că acest dar nu i-a ridicat vreun semn de întrebare Herei, dar ea şi-l însuşi ca pe ceva ce i se cuvenea. Urmarea? Abia aşezată în jilţ, lanţuri de nesfărâmat o cuprinseră şi nici zeii din Olimp nu putură să facă ceva să o elibereze. Bineînţeles, făuritorul jilţului refuză să îşi elibereze mama.

Povestea are şi pildă şi happy-end. Dionysos va fi zeul care îl va ameţi pe Hefaistos cu băutură şi îl va conduce în Olimp unde el se va grăbi să îşi desfacă mama deoarece nu îşi mai amintea pricina încarcerării.

Hefaistos va rămâne în Olimp ca zeu al focului şi acolo va făuri zeilor palate de aur şi se va căsători cu prietenoasa Charis, zeiţa graţiei şi a frumuseţii.Este zeul care reuşeşte să calmeze spiritele în Olimp mai ales între părinţii săi Zeus şi Hera. (N.A. Kun-„Legendele şi miturile Greciei Antice).

Lecţia 4: Despre principiul naţionalităţii la români

Nu este un secret că principiul naţionalităţii a fost pus în discuţie de enciclopedişti în secolul al XVIII-lea. Se ştie că ideile de egalitate şi suveranitate a popoarelor cuprinse în Contractul Social au stat la baza constituţiilor moderne. La noi la români, principiul naţionalităţii a fost formulat pentru prima dată în contextul luptei românilor din Transilvania pentru emancipare naţională de sub habsburgi. De la Inochentie Micu-Klein şi “Supplex Libellus”(1743), care sunt încă amintite în şcoală, mergem la “Supplex Libellus Valachorum” din 1791 unde se spunea: “Naţiunea Română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii nici odată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea din coloniile romane aduse la începutul secolului al II-lea de către împăratul Traian.” Mai târziu, mişcarea istoriografică a Şcolii Ardelene a fost principalul suport al luptei pentru drepturi naţionale. Reprezentanţii acesteia: Samuil Micu(1745-1806), Gh. Şincai(1753-1816), P. Maior(1761-1821), I. Piuariu Molnar(1749-1815) şi I. Budai Deleanu(1760-1820) au demonstrat pe baze istorice, filologice, juridice şi filozofice unele din problemele fundamentale ale istoriei românilor. Mai târziu, gorjeanul Tudor Vladimirescu spunea la 5 aprilie 1821: “Fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor Principate, ajutorându-ne unii pe alţii”. În perioada paşoptistă, Simion Bărnuţiu spunea că “libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională”. Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877) scria în aceeaşi perioadă că “ în ziua în care s-ar constitui Europa pe acest principiu de naţionalitate şi de seminţie, ar înceta certele ce o tulbură până la cele mai dinlăuntru ale sale, şi ar face loc unei armonii nouă în istoria omenirii”. Acelaşi autor, într-o serie de memorii şi lucrări tipărite, a prezentat lui A. I. Cuza, soluţiile politice menite a duce la realizarea “unirii tuturor românilor într-un corp politic, adică Daco-România”. De fapt, Papiu Ilarian invoca înfăptuirea lui Mihai Viteazul pentru un viitor stat unitary românesc: “fu cel dintâi roman, care în veacul XVII vru să formeze Daco-România cu armele-n mână”. După cum am văzut, în secolele XVIII şi XIX a avut loc un proces de modernizare a întregii societăţi, cu deosebire prin idei şi cultură şi o integrare culturală la nivel european.