CORNEL ȘOMÎCU BLOG

 Nu este un secret că principiul naţionalităţii a fost pus în discuţie de enciclopedişti în secolul al XVIII-lea. Se ştie că ideile de egalitate şi suveranitate a popoarelor cuprinse în Contractul Social au stat la baza constituţiilor moderne. La noi la români, principiul naţionalităţii a fost formulat pentru prima dată în contextul luptei românilor din Transilvania pentru emancipare naţională de sub habsburgi. De la Inochentie Micu-Klein şi “Supplex Libellus”(1743), care sunt încă amintite în şcoală, mergem la “Supplex Libellus Valachorum” din 1791 unde se spunea: “Naţiunea Română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii nici odată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea din coloniile romane aduse la începutul secolului al II-lea de către împăratul Traian.” Mai târziu, mişcarea istoriografică a Şcolii Ardelene a fost principalul suport al luptei pentru drepturi naţionale. Reprezentanţii acesteia: Samuil Micu(1745-1806), Gh. Şincai(1753-1816), P. Maior(1761-1821), I. Piuariu Molnar(1749-1815) şi I. Budai Deleanu(1760-1820) au demonstrat pe baze istorice, filologice, juridice şi filozofice unele din problemele fundamentale ale istoriei românilor. Mai târziu, gorjeanul Tudor Vladimirescu spunea la 5 aprilie 1821: “Fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor Principate, ajutorându-ne unii pe alţii”. În perioada paşoptistă, Simion Bărnuţiu spunea că “libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională”. Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877) scria în aceeaşi perioadă că “ în ziua în care s-ar constitui Europa pe acest principiu de naţionalitate şi de seminţie, ar înceta certele ce o tulbură până la cele mai dinlăuntru ale sale, şi ar face loc unei armonii nouă în istoria omenirii”. Acelaşi autor, într-o serie de memorii şi lucrări tipărite, a prezentat lui A. I. Cuza, soluţiile politice menite a duce la realizarea “unirii tuturor românilor într-un corp politic, adică Daco-România”. De fapt, Papiu Ilarian invoca înfăptuirea lui Mihai Viteazul pentru un viitor stat unitary românesc: “fu cel dintâi roman, care în veacul XVII vru să formeze Daco-România cu armele-n mână”. După cum am văzut, în secolele XVIII şi XIX a avut loc un proces de modernizare a întregii societăţi, cu deosebire prin idei şi cultură şi o integrare culturală la nivel european.