Alexandrina Magheru, Ecaterina Teodoroiu și Arethia Tătărăscu sunt femeile care au marcat istoria judeţului Gorj. Cele mai cunoscute opere de artă din România îşi leagă numele de Arethia Tătărăscu.

Arethia Tătărăscu, soţia unuia dintre cei mai remarcabili prim miniştri ai României, a schimbat soarta municipiului Târgu Jiu. Aceasta a fost preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, care a finanţat lucrările la Ansamblul monumental «Calea Eroilor», care cuprinde cele mai cunoscute opere de artă din România: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără Sfârşit și Aleea Scaunelor.

Alexandrina Magheru Haralamb

(17 martie 1825 – 20 februarie 1877)

Fiică a generalului Gheorghe Magheru, în timpul Revoluției de la 1848 a brodat eșarfe și cocarde tricolore, pe care le-a oferit unora dintre revoluționari. După înăbușirea revoluției, a plecat în exil cu tatăl său. La un an de la întoarcerea în țară, s-a măritat cu Dimitrie Haralamb, un mare boier craiovean, ce a fost logofăt al credinței (ministru al cultelor) în Țara Românească. Au avut doi copii, Aurora și Mihai. Alexandrina Haralamb s-a remarcat datorită acțiunilor caritabile, de sprijinire a săracilor, orfanilor și văduvelor.

Ecaterina Teodoroiu

Cătălina Vasile Toderoiu, pe numele ei, la naştere, a văzut lumina zilei la 14 ianuarie 1894, la Vădeni, astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu, într-o familie cu adânci rădăcini în agricultură, Elena şi Vasile Toderoiu, care a avut cinci băieţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi trei fete – Ecaterina, Elisabeta şi Sabina.

S-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916. În această perioadă a intrat în contact cu primii cercetaşi din România, iar din anul 1913 face parte din organizaţia de cercetaşi denumită cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de Arethia Piteşteanu.

În vara anului 1914, a revenit la Târgu Jiu, în perioada vacanţei, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, până în august 1916, Ecaterina aflându-se, ocazional, la căpătâiul răniţilor ce se aflau în îngrijirea organizaţiei.

În octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de către Regina Maria, iar la revenirea la Târgu Jiu află că tatăl ei este luat prizonier iar doi dintre fraţi – unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători -, au murit pe câmpul de luptă.

La 6 octombrie 1916, după ce a aflat de moartea unui alt frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porceni, s-a înrolat ca voluntar tocmai în acel regiment din Gorj, pentru a participa la lupte.

În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu, iar trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, soldatul Ecaterina Teodoroiu aflându-se în primele linii ale frontului.

La 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munții Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni la luptele de la Podul Jiului, contribuind la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

La 18 octombrie, în acelaşi an, în urma unei învăluriri – surpriză a inamicului, Ecaterina este luată prizonieră, însă dând dovadă de sânge rece, a împuşcat santinela germană care o însoţea, reuşind să evadeze alături de alţi combatanţi români aflaţi în situaţia sa.

În noiembrie, în luptele de la Filiaşi, este rănită de două gloanţe inamice la piciorul drept, iar după alte nouă zile, este din nou rănită la coapsă de spărturi de obuz. A urmat o perioadă de tratament, mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti şi Iaşi

Într-un raport al comandantului Companiei a 8-a, Regimentul Gorj, se arată: „Nerămânându-i pe lume (n.r. Ecaterinei), după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj … Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte, este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vârstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Pentru meritele sale, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar la 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război a fost distinsă cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa a II-a pentru „vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

A revenit pe front în vara anului 1917, când, la 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului în zona localităţii Muncelu. În seara de 22 august, în cursul unui atac declanşat de Regimentul 40 Rezervă german şi respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu moare eroic, fiind împuşcată în inimă, în timp ce se afla în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent.

În Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, la 23 august 1917, se consemna: ”În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai Țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care și-a desfășurat energia-i rară împotriva morții albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic pornește din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a revanșei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucția. A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Arethia Tătărescu

Arethia Tătărescu s‑a născut la 16 septembrie 1889 în Bucureşti, fiind fiica unui proprietar de suprafeţe agricole. De la vârsta de opt ani a studiat în Belgia, unde a absolvit conservatorul. În anul 1916 îl cunoaşte pe locotenentul Gheorghe Tătărescu, care provenea dintr‑o familie de moşneni înstăriţi din localitatea Vlăduleni, judeţul Gorj. În acelaşi an cei doi îşi unesc destinele la Craiova.

În anul 1935, Arethia Tătărescu, preşedinte al Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, i-a solicitat lui Brâncuşi să realizeze în Târgu Jiu un monument dedicat eroilor neamului din Primul Război Mondial. Iniţial, Arethia Tătărescu i-a lansat această propunere Miliţei Pătraşcu, artista care l-a avut ca îndrumător chiar pe Brâncuşi. Aceasta i-a recomandat soţiei primului ministru să-şi îndrepte atenţia către Constantin Brâncuşi, care a acceptat cu mare dragoste să realizeze o lucrare monumentală chiar la el acasă.  

„Nu-ţi pot spune cât de fericit voi fi să realizez ceva acasă“, se destăinuia artistul într-o scrisoare Miliţei Pătraşcu. Brâncuşi nu a acceptat să fie plătit pentru opera sa.

În 1937, Gheorghe Tătărescu obţine de la Ministerul Lucrărilor Publice suma de 5 milioane lei pentru trasarea Căii Eroilor în linie dreaptă, de la malul Jiului, prin Grădina Publică, până la târgul săptămânal. În acelaşi an, Liga Naţională a Femeilor a pus la dispoziţie suma de 750.000 lei pentru plata exproprierilor în vederea construirii străzii care se va numi Calea Eroilor.

Iată ce-i spunea aceasta, printr-o adresă, primarului oraşului Târgu Jiu din vremea respectivă: „Liga Naţională a Femeilor Gorjene… a hotărât să dăruiască oraşului o Coloană şi un Portal de piatră, opere ale marelui sculptor Brâncuşi… Dorinţa ligei este ca donaţiunea să aibă următoarea destinaţie: crearea unei străzi care va purta numele «Calea Eroilor», cale care va porni din preajma Jiului, trecând prin grădina publică, pentru a merge până la actualele cazărmi… La începutul acestei căi se va aşeza portalul, iar pe promotorul ei lângă cazărmi, se va ridica «Coloana recunoştinţei», legându‑se astfel amintirea locurilor pentru care au luptat Eroii gorjeni, cu ideea recunoştinţei fără de sfârşit, simbolizată prin Coloană”. 
 

Liga Femeilor Gorjene a susţinut financiar realizarea ansamblului, care a fost inaugurat la 27 octombrie 1938, plătind în total peste 2,2 milioane de lei, o sumă enormă la vremea respectivă. Potrivit lui Sorin Lory Buliga, reprezentant al Centrului de Cultură Brâncuşi, denumirea originară dată de Brâncuşi ansamblului său sculptural a fost „Calea Sufletelor Eroilor”.