CORNEL ȘOMÎCU BLOG

Au trecut 90 de ani din momentul când s-a născut fostul rege Mihai I, copilul legitim al fostului rege Carol al II-lea și al principesei de origine grecească Elena. În cele nouă decenii, Mihai a fost rege la 4 ani, principe moștenitor la 9 ani și rege între 1940-1947. Un om cu un destin absolut fabulos pe care l-am putut vedea sub cupola Parlamentului pe 25 octombrie 2011. Nu același lucru l-au putut face câțiva dintre conducătorii statului român-președinte, premier și liderul Camerei Deputaților care și-au găsit altceva mai bun de făcut pentru că ei recunosc un moștenitor fals, Paul de România.

Nu vreau să reiau acum explicația juridică și cea istorică, fostul rege Mihai este recunoscut la nivel național și internațional. Nimeni nu a auzit, de exemplu, de Roberta Anastase care va rămâne totuși în istorie pentru multiplele faultări și fraudări ale votului în plen. Rămân la părerea că președintele Băsescu-ceilalți nu există în această ecuație-a ratat ocazia de a fi contemporan cu istoria. Poate că mulții și slabii consilieri pe care îi are i-au spus că e pe plus dacă face un asemenea gest, poate că Tismăneanu l-a sfătuit, nu au luat în calcul un singur lucru, România nu se va mai întoarce la monarhie. S-ar putea însă ca mulți să realizeze că avem nevoie de un șef de stat arbitru, nu jucători cum sunt alții! 

Reiau în cele ce urmează editorialul ”Când președintele vorbește prostii”, apărut în luna iulie în săptămânalul VERTICAL:

”Mai multe mesaje pe blogul personal mă acuză că evit să vorbesc despre tema ultimelor săptămâni-trădarea regelui Mihai în 1947-după spusele preşedintelui Traian Băsescu. Nu ştiu ce aş mai putea aduce nou, în condiţiile în care mari intelectuali ai acestei ţări s-au pronunţat pe acest subiect. Concluzia? Preşedintele a luat-o pe arătură, probabil dintr-o lacună de informaţie, iar consilierii lui pe această problemă ar trebui să fie daţi afară. După cum am văzut şi în domeniul extern problema e, încă, sensibilă şi s-a lăsat cu scântei în relaţia cu Rusia, un subiect care se cere abordat cu multă delicateţe.
Nu am prea înţeles de ce s-a băgat preşedintele într-o problemă istorică, rolul regelui Mihai în anii 1944-1947 dar şi cazul eroului mareşal Ion Antonescu fiind des dezbătut în istoriografia noastră. Traian Băsescu, ignorat pe drept de casa regală după ce s-a făcut rudă cu Paul de România, a lovit necruţător în rege şi l-a ridicat în slăvi pe Ion Antonescu. Televiziunile mogulilor şi Opoziţia s-au inflamat instantaneu deşi era mai limpede ca niciodată că suntem ca în celebra întâmplare, un nebun aruncă o piatră în apă şi foarte mulţi sănătoşi se aruncă să o scoată. S-a făcut un subiect din nimic pe care continuăm zilnic să îl reîncălzim!
Şi totuşi, ce l-a apucat pe Băsescu? Probabil că cel puţin unul dintre consilieri i-a spus că naţionalismul îi poate aduce popularitate aşa cum s-a întâmplat mulţi ani şi cu Ceauşescu. Să nu uităm că reabilitarea lui Antonescu a început după 1975 în timpul lui Ceauşescu, iar această   imagine publică bună se menţine şi în prezent în condiţii în care cultul Mareşalului este interzis. Iar regele Mihai nu s-a bucurat niciodată de un sprijin prea mare din partea românilor pentru că anii comunismului au fost necruţători cu acesta. Gândiţi-vă doar cât de greu i-a fost să se întoarcă în ţară după 1989!
Dar să dăm cuvântul istoriografiei. Mareşalul Antonescu a fost un erou pentru români şi a guvernat într-o perioadă absolut dificilă pentru ţară, momente când puteam să dispărem efectiv de pe harta Europei. Este condamnat în străinătate pentru rolul jucat în exterminarea evreilor deşi este greu de crezut că ar fi putut face ceva împotriva politicii germane. De cealaltă parte, Regele Mihai are o vină importantă, l-a arestat pe Ion Antonescu în 23 august 1944 fără să aibă o înţelegere semnată cu Naţiunile Unite, în cazul nostru cu URSS. Drept rezultat,  zeci de mii de soldaţi români pe frontul din Moldova au fost luaţi prizonieri deşi ei depuseseră armele.
Aiurelile susţinute de Traian Băsescu trebuie puse poate în spatele lui Vladimir Tismăneanu pentru că preşedintele nu trebuie să ştie neapărat istorie, el trebuie să fie informat.  Abdicarea din 1947 a fost forţată, nu o trădare a regelui, acest lucru nu poate fi contrazis cu argumentele istoricului, cu politica însă…
Ca şi concluzie, pot să pun pariu că dacă Traian Băsescu ar fi zis de bine de rege, Opoziţia şi televiziunile ar fi zis de rău. Scopul a fost atins dar oare suntem un popor de giboni? Să nu pricepem că nu e vorba de istorie?”